fbpx

Cum mi-am pregătit eu fiica pentru viață

Dragilor, mi-a venit ideea să vă împărtășesc experiența mea de mamă, deși acum am ajuns la vârsta (știți voi, 60+) și sunt doar prietena cu fiica mea.

Însă cred că am folosit o rețetă de succes pentru că am văzut crescând lângă mine fiica pe care mi-am dorit-o.

Am avut parte de un sugar gălăgios până la vârsta de două luni, am încercat toate variantele posibile în a o face să doarmă (eu medic pediatru fiind, e drept, fără experiență căci aveam 27 de ani și vechime in meserie aproape 0). Știți voi că una este teoria și alta practica.

Eu cu Anca intr-un moment de tandrețe, când avea sub un an.

Era neobosită zi și noapte. Îmi amintesc că stăteam la etajul doi într-un bloc cu patru nivele și vecinii, disperați îmi strigau de pa casa scarii: „dați copilul mai încet ca noi lucrăm!”.

Era o sugăriță mâncăcioasă, nu puteam să o satur, trebuia să îi dau maximum de lichide pe care le avea voie pe zi iar eu depășeam cantitatea pentru a o face să tacă.

M-am apucat de citit și mi-am dat seama că una din cauzele agitației ei era că îi umpleam prea tare stomăcelul. Așa că m-am apucat să o hrănesc exact ca la carte, cu cantitatea de lichide pe kg corp necesară vârstei ei.

Nici așa nu era bine pentru că nu se sătura.

Ca să scurtez, doua luni nu am dormit nici zi, nici noapte. Îmi amintesc că nici în picioare nu mai puteam sta. Am născut-o iarna iar eu dar și vecinii, în primăvară, am ajuns epuizați.

Îmi amintesc că în perioada aceea, după mese, plimbări și regurgitări, o adormeam în brațe și apoi o așezam în pătuț cu mare atenție. Manevra dura minute în șir. Dormea. Respiram ușurată. Mă îndreptam către ușa pentru a ieși din cameră și a mă apuca de scutece, biberoane etc.

Puneam mâna pe clanță și începeam să o apăs cât puteam eu de încet. Reușeam. Dormea. Ieșeam din cameră. Mai aruncam o privire. Dormea. Ieeee, scăpasem.

Începeam să apăs clanța pentru a închide ușa. Înceeeeet. Când ușa era închisă și eu salvată, începea teroarea. Țipetele ca din gură de șarpe mă aduceau la disperare. Iar și iar.

Știți că în trecut se folosea ca metodă de tortură ca un deținut să fie închis într-o cameră cu un sugar flămând.

Aceasta a fost perioada dificilă din viața mea. Apoi a devenit o fetiță minunată, veselă și plină de viață. Am vorbit cu ea înca de când am adus-o din maternitate. Cu timpul, a devenit cel mai apropiat om mie pentru că ea s-a maturizat repede. Iar eu nu am uitat să fiu copil. Practic vorbeam aceeași limbă.

Primul Crăciun al Ancăi.

Când avea deja un an și jumătate, am ieșit cu ea la plimbare după o ploaie de vară. Am îmbrăcat-o într-o rochiță albă și ne plimbam printre tarabe, era un targ sau ceva de genul acesta. Ea și-a dorit ceva de acolo, nu mai știu ce exact. Eu nu am vrut să îi cumpăr obiectul iar ea a început să urle și s-a aruncat cu fundul într-o băltoacă.

Acela a fost momentul când mi-am dat seama că este o situație „ori eu, ori ea”. Am plecat spre casă repede. Tot drumul am certat-o și i-am explicat de ce a greșit că a făcut asta. Am vorbit cu ea ca și cu un om mare. A priceput în totalitate și nu s-a mai repetat niciodată lucru acesta.

Subliniez că teoria modernă în care psihologii îți interzic ca părinte să ai în vocabular „nu”, „nu ai voie”, „nu se poate”, „nu este frumos”, o fi bună dar nu era la modă pe vremea mea.

Iar eu văd părinți tineri aplicând-o pe cea modernă și acei copii sunt răzgâiați, obositori pentru cei din jur, needucați. Sper ca peste ani, să devină oameni adevarați, echilibrați, așa cum a ieșit generația despre care vorbesc acum.

A venit momentul grădiniței. Anca mea, o fată prietenoasă, dornică de anturaj, s-a adaptat imediat. Am rămas și eu o oră în zonă. Dar nu în raza ei vizuală, ca să văd cum reacționează. Totul a mers ca uns. Însă până în acel moment am învățat-o să fie sociabilă, să se împrietenească repede cu copiii, să dea jucăriile și altora, să doneze jucării celor mai săraci ca noi.

În timpul unei sesiuni de povestiri.

Toate acestea s-au petrecut în timp, mă legam de diferite prilejuri în a-i explica ce e bine sau ce e rău când se întâmpla să observăm în jurul nostru diferite situații.

Îmi amintesc, avea vreo trei anișori, când, în parc fiind, a asistat la un adevărat scandal între doi copii răzgâiați. Unul nu ceda jucăria iar celălalt o dorea cu toata puterea (și fizică). Ea s-a desprins din mâna mea și s-a dus să le explice că e bine să dai jucăriile și că nu e frumos să te cerți.

Copilașii aceia erau prea cuprinși de ambiții ca să o audă pe ea însă părinții lor au fost surprinși de reacția înțeleaptă a fetei mele.

Da, însă asta m-a costat timp și energie. Și ce s-a ales: acum este o femeie care se implică în caritate, căreia îi place să aplaneze conflicte, urăște să se certe.

Noi făcând un selfie.

O altă poveste de la grădi, care m-a pus într-o situație dificilă a fost când avea vreo 4 ani deja. S-a petrecut într-o zi, când am adus-o acasă și am început să o ajut să se schimbe de hăinuțe. Am observat că în ciorapul trei sferturi alb era așezat (ca să nu zic ascuns) un obiect mic roșu. Ea nu voia să îmi arate. Desigur că am insistat și am văzut un obiect mic roșu, un bețișor din plastic. Am cerut explicații.

Răspunsul: l-am ascuns pentru că jucăm un joc pe culori și nu prea erau bețișoare roșii. Am văzut și eu roșu în fața ochilor. Și uite așa, a început prima lecție de educație juridică cu fetița mea.

Să nu credeți că nu a înțeles. A făcut-o pentru totdeauna. I-am explicat cum e cu hoții și ce pățesc ei, cât de tare se supără pe noi Doamne, Doamne și cât de frumos este să fii cinstit. A doua zi, de mânuță cu ea, am mers la educatoare și i-am explicat împreună de ce a sustras acel bețișor.

În vizită la Anca la Amsterdam.

De-a lungul anilor, eu am fost confidentul ei, eram acolo când voia să îmi spună ceva (am condus ostilitățile și aici, în sensul că am încurajat-o să îmi povestească tot, să se descarce, să știe că o pot ajuta la nevoie).

Eram obosită de multe ori, supărată, plictisită. Dar niciodată nu i-am dat de înteles că nu o ascult. Deși de multe ori erau lucruri neînsemnate pentru viitorul ei iar mie imi fugea gândul la ale mele.

A venit școala. Cu emoții din partea noastră. Mi-am dorit un copil care să facă din toate câte puțin până își va găsi ea calea. Așa că am susținut-o să învețe la toate materiile. Tatăl ei trăgea mult la matematică dar eu consideram că și partea umanistă era importantă. Ce este prioritar în a-ți cunoaște limba, în a scrie fără greșeli?

Așa că ea avea înclinație către mate dar eu am insistat către română, istorie etc.

Petrecera noastră de Crăciun 2018.

Nu i-am cerut niciodată să exceleze la școală. A fost între 8 și 10, asta pentru că am considerat că timpul ei liber este foarte important. Nu am certat-o niciodată pentru o notă mică.

Așa că am început să testăm sporturile. Înot, schi, patine de gheata, role, bicicletă, călărie, tenis. S-a oprit la tenis pe care l-a practicat 7 ani. Numai eu știu câte mii de mingi am adunat de jos în pauzele din timpul antrenamentului, numai eu știu ce rever puternic avea atunci când m-am trezit cu o minge deviată fix în articulația temporomandibulară de am crezut că pic de durere. Celelalte sporturi le practica ocazional dar sunt mândră că ar face față oriunde dacă ar fi invitată la practicarea unui sport.

Îmi mai amintesc despre o altă situație, era în clasa a șasea la Școala Ion Heliade Rădulescu. Învăța dimineața iar eu mă duceam să o iau la ora 13.00. Când am ajuns, nu era nimeni la școală, porțile închise. Eram câțiva părinți rătăciți și îngrijorați.

Pe la ora 13.30, venea și fetița mea grăbită de la metrou spre școală. Explicația: a căzut curentul la școală iar directoarea îi trimisese acasă. Ei, tineri adolescenți, se hotărâseră să facă o “expediție” la Romană. M-am supărat pe ea și i-am explicat de ce este bine să știu unde este.

Ajunul Crăciunului 2019

Un telefon era suficient, nu m-aș fi opus niciodată să iasă cu colegii chiar dacă aceea era prima dată. I-am explicat că o las sa facă ce vrea cu condiția să știu unde și cu cine este, unde să o caut dacă ar avea nevoie.

Vreau să vă spun că și acum, oriunde este, mă anunță ca să știu. Ea locuieste în Olanda cu partenerul ei și îmi scrie doar o vorbă ca să știu că a ajuns bine peste mări și țări. Dar și un “noapte bună” ca să știm una de alta și să dormim bine.

Mă voi opri și la alt aspect. Mi-am dorit o fată descuiată dar și una care să fie în ton cu moda. Mergeam prin magazine și asortam haine, îi spuneam de ce unele se asortează cu altele sau nu.

Poate vreți să mă întrebați de unde știam eu. Una că sunt Vărsător și știți cum sunt nativii în legătură cu frumosul. Alta că mă uitam la prezentări de modă (de multe ori cu ea).

Chiar am îndrumat-o către un curs de fotomodele. Nu din alt motiv ci din a o învăța cum se merge pe tocuri, cum se merge ca pe podium și cum sa se machieze. A durat două săptămâni lecția. Iar acum este o femeie care stă pe tocuri și 12 ore dacă este nevoie.

Nu am avut parte nici de o adolescentă cu năbădăi așa cum este firesc. Cred că ea nu a simțit nevoia de a se răzvrăti pentru că eu o lăsam să facă orice, cu condiția să știu. Nu îmi amintesc să îi fi refuzat vreo petrecere, vreo întâlnire sau vreo aroganță.

Când a fost vorba să își aleagă liceul sau facultatea, eu doar am condus-o cu mașina pe la diferite licee sau facultăți pentru a fi sigură că îi va plăcea locul ales din cât mai multe puncte de vedere.

I-am fost alături la decepții în dragoste, la dezamăgiri. Nu plângând alături de ea ci încuranjând-o și explicându-i de ce “orice șut în fund este un pas înainte”.

De mult îi sunt doar cea mai bună prietenă și îmi este cea mai bună prietenă.

În orașul Alkmaar, în Olanda, ne-am suit pe un cântar de brânză.

Ne temem una pentru cealaltă, neîncetat. Dar ne trăim viețile separat, nu ne chinuim una pe cealaltă. Ne respectăm vârstele și gusturile și din când în când ne îmbrățișăm pe undeva prin lume.

În timpul unei escapade la Roma, în fața Fontana di Trevi.

Prietenele mele spun că este o legatură specială între noi. Asta pentru că am ascultat-o, am intervenit rar, nu am cicălit-o. Am iubit-o necondiționat, am încurajat-o în orice nebunie, nu am dezamăgit-o, nu i-am cerut premii, am lăsat- o sa viseze.

Dacă ar fi să reiau viața, să cresc alt copil, aș face aceleași lucruri. Aș zice “da” când aș considera că trebuie și merită și aș zice “nu” categoric atunci când aș ști că este greșit, argumentând lucrul acesta.

Desigur, este mai greu acum în era tehnologiei dar principiul “din toate câte puțin” ar fi aplicabil și astăzi.

Am făcut bine sau rău?! Nu știu. Judecați voi!

Share this story

3 thoughts on “Cum mi-am pregătit eu fiica pentru viață”

  1. Gabriela Pasarin

    M-ai facut nostalgică! Bravo Crina că te-ai apucat de blogărit! 🙂 Foarte bine că te-ai gândit să scrii ceva ce ar trebui sa înțeleagă și alți părinți. Foarte frumoasă toată trecerea prin timp și mai ales pozele! Așa de bine îmi amintesc mici flashuri din acea perioadă… și de momentele în care am fost împreună – puține dar bune!. Alte vremuri! Vă îmbrățisez pe amândouă cu tot dragul! (și pe Cristi , că și el a fost important! 😉 ) Și eu sunt cu Matei exact ca și tine cu Anca, în pofida tuturor „intemperiilor” de pe parcursul vieții. Copii minunați! Sa ne traiască! Și noi lor! 🙂

  2. Gabriela Pasarin

    Revin! M-am lămurit, este Blogul Ancăi! Bravo Anca, l-am cercetat, îmi place! Acum stiu unde sa mă inspir cu ceva preparate exotice. Si mă bucur că și mama , ca si mine avem în noi sângele unor grecoaice. Mama era braileanca, iar bunica ei a fugit de la taica-su – un negustor grec – după un romanaș frumos și iubăreț! Au avut 7 copii iar una din fete, a facut-o pe mama și mi-a fost bunică! Era o femeie minunată! Frumoasă, veselă, inimoasă, pe care am iubit-o nespus (și ea pe mine!) ! Deci, știu cum este să-ți „curgă prin sânge Mediterana”, mai ales ca Femeie! Femei adevărate! 😉

  3. Enescu Georgeta

    Crina,esți o mamă deosebită.Tot ce ai scris arăta că ai rămas omul pe care l am cunoscut odată:caldă,plină de viață.care răspăndește bunătate,iar frumusetea ta nu s-a risipit cu trecerea anilor.Să fiți fericiți!

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

error: Content is protected !!