fbpx

Arhitecta și scriitoarea Gabriela Stanciu Păsărin ne răspunde la întrebări

Am cunoscut acum ani în urma, o femeie completă: Gabriela Stanciu Păsărin. Arhitect, mamă, iubită, prietenă, femeie. Da, femeie în adevăratul sens al cuvântului. Frumoasă, atrăgătoare, puternică.

Avea pe „vino-n-coa”. Avea acel nonconformism rar întâlnit în anii 75-80, mai ales la sexul frumos. Dacă erai femeie, ți-ar fi plăcut să îi semeni, dacă erai bărbat, o admirai în secret.

Îi admiram gustul cu care se îmbrăca, cu care își asorta lucrurile într-un fel al ei. Avea o voce plăcută, sigură pe ea, îți dădea un sentiment de apartenență. Avea inițiative, combina în mod cu totul deosebit utilul cu plăcutul.

Era o mamă blândă dar fermă atunci când, băiatul ei făcea vreo boacănă inevitabilă pentru un puști de opt-nouă ani.

Gabriela și Matei

Au trecut anii, drumurile ni s-au intersectat în câteva situații, ea continua să fie la fel de plăcută, în ciuda trecerii timpului.

Fiind amice și pe Facebook, îi admiram pozele și activitățile. Am observat ca a devenit pasionată de scris.

Mi-a picat în mână primul ei volum, l-am citit pe nerăsuflate. Descria o femeie pe care nu o cunoscusem, era tânără studentă, cu emoții și sentimente pure, specifice generației noastre, acelei 60+ de acum.

Cărțile Gabrielei

Frumoasă vârstă descria. Cu fluturași în stomac, cu flirturi nevinovate, cu atingeri de mână sau cu invitații de genul „mergi la o prăjitură”? Ce poate fi mai frumos?

Uneori mă doare că tinerii de azi nu mai pot savura puritatea de pe vremuri. În secolul vitezei, chiar nu mai e timp pentru romantism sau dragoste platonică, iubire pură.

M-am hotărât să o descos, în ideea de a vedea cum gândește o femeie matură fără preocupari de bunicuță casnică. Genul de femeie pe care o ador.

Zi-mi te rog, regreți că au trecut anii?

Draga mea, nu regret că au trecut, ci că ar fi putut trece și ei mai încet… Regret doar că fizic nu mai suntem așa frumoși ca atunci și capabili să mișcăm munții din loc, cu mintea de acum.

Cum ai fi fost tu dacă ai fi avut acum 20 de ani? Iti poți imagina asta?

Da, cu imaginația stau bine, slavă Domnului, funcționează, dar în contextul ăsta nu este cazul pentru că nu m-am schimbat ca spirit!  Exceptând „învelișul exterior”, dacă aș avea acum 20 de ani, n-aș fi prea diferită. Cred că am rămas cantonată cumva psihic, în acea perioadă, iar spiritul acelei vârste (20-30 de ani) încă îl mai am și de multe ori mă exteriorizez ca atunci, deși multora din generația mea, le pare neadecvat . Sigur că nu mai port mini, – dar într-o linie rock-casual  mă îmbrac și acum. Dacă aș avea acum 20 de ani? În mod sigur nu mi-aș anexa tot felul de belciuge pe unde nu te aștepți, dar poate mi-aș face un mic tatuaj simbolic și discret – o pasăre în zbor, pe umărul drept. 😉 . Nu m-aș rade în cap ! Fortuit am experimentat și asta – e oribil! Consider că părul este o podoabă care trebuie speculată estetic. În mod sigur nu m-aș droga și nu aș bea ca să mă îmbăt, indiferent de conjunctură, pentru că am oroare să ajung să nu mai fiu în mințile mele și stăpână pe mine. În rest, aș face toate celelalte nebunii care se fac la 20 de ani, dar bineînțeles, fără să-mi calc principiile, care au rămas până azi, aceleași.

Gabriela și colegii ei arhitecți

Ce te-a determinat să așterni idei pe hârtie? Simțeai că ai multe de spus?

Sunt un om extrovertit, am simțit întotdeauna nevoia să mă exprim, să-mi spun părerea, să mă arăt așa cum sunt, cum simt și cum gândesc. Din acest motiv, pe la 14 ani am început să scriu într-un Jurnal personal, Iar asta a durat, cu oarecare intermitență, până acum doi ani, de când m-am hotărât să să scriu despre mai multe lucruri pe care le gândesc și le imaginez în niște cărți, pe care să le poată citi și alții.

În cărțile tale îți folosești experiența de viață pe care o faci cunoscută sau deja spui povești ale oamenilor pe care i-ai întâlnit și te-au fascinat?

Cărțile mele sunt un fel de caleidoscop al întâmplărilor pe care le-am trăit atât eu cât și cei pe care i-am întâlnit pe parcursul vieții, care, inspirându-mă,  le-am amestecat cu puțină imaginație și au ajuns  subiecte pentru romanele pe care le scriu. Aș putea spune despre  cărțile mele că sunt un fel de „ficțiune a realității”.

Ai avut impulsul de a scrie încă din tinerețe sau acum crezi că ai acumulat maturitatea necesară?

Pentru mine, cred că scrisul a fost încă de la început o necesitate psihologică pentru că mă relaxa, eliberându-mă de gândurile și problemele mele.

Regreți că nu ai făcut-o mai demult?

Cum îți spuneam, scriu demult. La 16 ani am început primul meu roman pe care l-am și terminat. Din păcate, ca să-l public acum, ar fi depășit chiar și pentru cei de 16 ani. Regret că n-am publicat mai demult, pentru că în mod sigur asta m-ar fi stimulat și aș fi scris mai mult decât am scris în sertar, iar astazi poate aș fi fost „cunoscuta scriitoare Gabriela Stanciu ”. Dar, poate că trebuia să se întâmple  așa, ca să pot fi astăzi și arhitect și scriitor. 😉

Ce ai schimba în viața ta dacă s-ar putea asta? Să ne imaginăm că se poate.

N-aș schimba nimic. Fără tot ce-am trăit, bune și rele, n-aș fi fost cea care sunt acum, iar eu mă simt bine cu mine, îmi sunt un prieten de nădejde în care am încredere totală deși, cu capul în nori cum am fost întotdeauna, îmi fac în continuare tot felul de „boacăne”, la care nici eu nu mă aștept. Dar asta este sarea și piperul vieții mele! E dificil să trăiești zi de zi cu mine! Ai mei săracii, au avut cu ce să se „antreneze” alături de mine. Dar poate că au fost și ei aleși, căci nu oricine poate rezista unei vieți la 240V.

Ce iubești la viața ta actuală?

Iubesc totul, pentru că sunt foarte posesivă și iubesc tot ce aparține vieții mele, cu bune și mai puțin bune! Și n-aș schimba-o cu viața nimănui ! Sigur că se putea „și mai bine”, dar Cineva acolo sus, a știut foarte bine ce merit și a fost foarte bun cu mine, iar eu nu i-am cerut mai mult decât mi-a dat El, pentru că am simțit că fac parte dintre „simpatiile” lui și nu mă va lăsa niciodată de izbeliște.

La Costinești cu Epava și cu Puppy

Am văzut că ești îndrăgostită de Costinești? De ce? Acum nu mai reprezintă ce însemna pentru sufletul nostru tanar. Îți trezeste nostalgii sau pur și simplu te încăpățânezi să trăiești în acel loc iubit de tine pentru a încerca să mai salvezi ceva din colțișorul nostru minunat de rai din anii 75-80?

Din locul  în care am apărut într-o bună zi pe acest Pământ, înainte de orice altceva, am ales să iubesc Marea,  în care mă regăsesc total! Așa mă simt eu, ca ea! Costineștiul îl iubesc pentru că acolo, la 20 de ani, studentă fiind în tabăra studențească, m-am întâlnit cu mine, liberă, sinceră, necenzurată, între colegii mei speciali, ascultând non-stop acea muzică a anilor 70, rămasă emblematică peste ani, amestecată cu glasul Mării și al pescărușilor, amestecată cu Iubire și cu cel mai frumos Apus de soare din viața mea, pe care l-am privit zilnic, peste lac, fascinată. Așa s-a întâmplat, ca acolo să mă trezesc  prima oară singură, față în față cu mine, să mă privesc în suflet și să mă simt fericită că sunt în acel loc, cu  Marea mea, cu muzica mea, între prietenii mei și cu plaja de lângă Evanghelia – vaporul meu eșuat. Toate astea adunate la un loc, nu le-am mai găsit nicăieri, niciodată ! Este motivul pentru care, de 50 de ani, iată, de o jumătate de secol ( !) fără încetare, în fiecare toamnă ajung acolo, pe plaja de la Vaporul meu, unde  mă duc și acum ca și atunci, ori de câte ori am chef să mă întâlnesc cu sinele meu! Pentru mine, Marea nu este Mare, decât acolo ! Și apoi, știi cum este cu prima Iubire …

Gabriela și fiul său Matei la Costinești

Povestește-ne despre cărțile tale! Le scrii dintr-un suflet sau te gândești îndelung la subiect?

Da, până acum, mi-am scris cărțile „dintr-un suflet” așa cum spui tu. Subiectele mi-au venit pur și simplu – probabil că așteptau demult undeva într-un sertar interior să iasă la lumină. Apoi, acțiunea a curs ca și viața însăși și am lasat-o așa, amestecată cu amintiri, cu imaginație, cu întâmplări și personaje inspirate sau inventate, conducând subiectul discret, către un final, întotdeauna cu un sens, care să lase loc și de concluziile cititorilor.

Cărțile Gabrielei

Le poți reciti? Ești exigentă cu tine?

Da, le mai frunzăresc uneori cînd mai aranjez rafturile bibliotecii și de fiecare dată, am sentimentul că nu le-am scris eu, descoperind  pasaje care mă surprind și pe care, parcă le citesc prima oară. N-aș putea spune că sunt exigentă scriindu-le așa „la liber”.  Sunt mai degrabă perfecționistă înainte de-a pregăti cartea „bună de tipar”, pentru că vreau să fie scrisă corect, să arate bine și să fie neapărat expresivă  grafic, în mâinile cititorului, motiv pentru care, cărților mele, le fac eu însămi grafica coperților.

Ce talente mai ai? Pictezi? Desenezi?

Sunt plină de talente! Glumesc. Nu știu, nu-mi pot demonstra încă nici un talent. Despre talentele mele, îi aștept pe ceilalți să vorbească. Cred însă, că pot face în principiu orice are legătură cu arta, pentru că este clar că mi s-a dat o „stofă” artistică. Dar, decât să fac ceva doar pentru a-mi  demonstra înclinațiile pe care să le numesc apoi „talent”, mai bine o fac doar atunci când simt 100% și îi las pe alții să o spună. Repet, sunt perfecționistă! Da, desenez de la aceeași vârstă de la care scriu, motiv pentru care am ajuns să fac Arhitectura, unde, pe vremea aceea nici nu-ți puteai imagina că poți intra fără să ai desenul în sânge. Azi este mai simplu, tehnologia a rezolvat-o și pe asta ! Sincer, am vrut să fac Sculptură pentru care am simțit de cum am pus mâna pe lut, o atracție și o fascinație de nedescris pentru modelaj. Cert este că tata m-a îndepărtat de pasiunea asta atât de „nerentabilă” și nepotrivită pentru o fată, așa că am ajuns architect. Totuși, în primul an în care am picat proba de desen la Arhitectură (deși intrasem fără să știu – am scris despre asta în „Nora din Suflet”) – mi-am retras actele și ca să-mi ostoiesc supărarea, m-am înscris la Arte Plastice la Sculptură, ca să știu „cum ar fi fost dacă”… Evident am picat, dar imediat sub cele 4 locuri care erau atunci la concurs, cu media 7,50 – o notă neașteptat de mare pentru acel examen, acolo! În modelaj aveam ceva cunoștințe de la Școala de Arte Plastice pe care o frecventasem câțiva ani în paralel cu liceul. Oricum, am fost fericită atunci, iar faptul că am fost apreciată atât de bine, nu mi-a stins nici până azi dorința de a face și asta. Probabil ca aș fi devenit un talent pentru că îmi plăcea și simțeam că am o legatură extraordinară, aproape magică, cu lutul. Dar, n-a fost să fie! Și pentru că spuneam ca Cineva acolo sus mă iubește, Matei, băiatul meu, cu totul neașteptat, a vrut să facă Sculptura, deși ca elev de „Tonitza”, eu încercam să-l fac arhitect din aceleași considerente ca și tata. Dar el a fost mai tare și mi-a spus răspicat : „Eu asta vreau și asta am să fac!” L-am lăsat cu mari emoții căci și atunci erau dor 8 locuri, iar recrutarea în armată îl pândea. Din fericire, a reușit. După ce a câștigat promițător câteva premii ca student și a treminat facultatea cu 9,60, în condițiile anilor care au urmat, n-a reușit să facă decât câteva lucrări monumentale publice, care sunt  răspândte prin țară și câteva în Bulgaria,  dar numai onorific. Dar, pentru că nimic nu este întâmplător, printr-un fericit concurs de împrejurari, de 5 ani este angajat ca sculptor al Universitații de Arhitectură, unde a restaurat pentru Muzeul Facultații, toate lucrările distruse în 1990 la Mineriadă, și a făcut busturile a patru foști rectori și profesori ai Școlii de Arhitectură pentru același muzeu. În paralel, predă „studiul formei”, studenților din Bucuresti, dar și ”tehnica restaurării” la Secția de Restaurări de la Sibiu a Universității de Arhitectură. Culmea este că, în timpul asta a terminat 3 ani de Școlă Doctorală și urmează să-și dea Lucrarea de Doctorat în Arhitectură! În concluzie, talentul meu s-a transmis la el, ceea ce înseamnă că l-am avut puternic împrimat în ADN. Cert este că acum după ce și-a făcut în sfârșit atelierul lui, mi-am promis să încep să lucrez și eu acolo împreună cu el, așa că mai am timp să-mi desăvârșesc și această veche pasiune ca să-mi demonstrez talentul. Niciodată nu este prea târziu!

Știu că viața a fost grea în unele momente pentru noi toți dar am reușit să trecem peste ele.  Mă refer la cei care am răzbătut prin hățișurile încurcate. Asta mă face mândră pentru că mă vad puternica. Simți același lucru?

Da, mi-a demonstrat și mie viața că sunt un om puternic. De fapt știu dintotdeauna că dacă vreau să fac ceva, reușesc. Totul este să vreau foarte tare, cu fiecare fibră din mine – pentru că cred că ăsta este secretul reușitei!

Ai planuri de viitor? Intreb asta pentru că am fost pusi la zid în această pandemie, ni s-a pus eticheta de categorie de risc iar noi vrem și putem să luptăm în continuare. Așa sunt eu și sigur așa ești și tu.

Din fericire pentru „creatori”, pandemia le-a oferit contextual perfect pentru a se apleca asupra creației lor, ceea ce am făcut și eu. Doar îngrădirea libertații mele de a umbla liber când doresc m-a afectat psihologic aș zice. Nu mi-a plăcut deloc înregimentarea în categoria celor de 65+ în care eu nu mă regăsesc deloc pentru că nu sunt deocamdată neajutorată, ci dimpotrivă,  sunt foarte activă și responsabilă. Chestia asta a fost un abuz. Să nu-mi spui că dacă ieșeam din casă  în afara celor 2 ore care ni s-au dat, era altceva. Dar deja mă enervez amintindu-mi și nu vreau să mai vorbesc desprea asta, sau despre adeverințele alea de circulație, absolut stupide! Planuri de viitor nu mi-am mai făcut căci, iată ce surprize pot apărea, care să le facă praf și pulbere! Până acum, sunt unul din acei oameni fericiți care pot spune că a făcut cam tot ce și-a propus în viață. Acum totul este „de voie”, „văzând și făcând” și numai dacă simt o pornire specială. Oricum, împreună cu Dan, soțul meu, încercăm să ne îndeplinim orice dorință ne-ar bucura, fără restricții sau calcule, pentru că nu ne dorim decât lucruri normale: să plecăm undeva unde să ne simțim bine, să ne cumpărăm tot felul de fleacuri care să ne bucure, să ne ocupăm timpul cu lucruri care ne fac plăcere. Slavă Domnului că pentru mine, scrisul a devenit una din aceste plăceri.   

Ce alte preocupari ai în afară de scris? Iubești să descoperi natura? Am vazut că ai o legătura specială cu florile dar și cu animăluțele.

În afara scrisului și a aplecării mele spre tot ce înseamnă Literatură – zonă în care,  intrând, îmi dau seama că încă n-am explorat-o îndeajuns până acum – n-aș spune că am o preocupare anume. Mai lucrez din când în când la câte un proiect micuț, așa mai mult de plăcere, dacă mă solicită prietenii. În privința Naturii, da, mă simt perfect în mijlocul ei, mult mai bine decât printre oameni. Îmi plac florile, și-mi place să fiu mereu înconjurtă ele, așa că am balcoanele pline de flori, dar și glastrele din casă. Dan are grijă să am cu ce le umple tot timpul, pentru că și lui îi plac. Aș putea spune că în casa noastră se cumpără flori așa cum se cumpără pâine sau cafea, dar fără ca asta să fie o preocupare ci mai degrabă o necesitate. Despre animăluțe ar fi mai multe de spus. Iubesc animalele și le prețuiesc chiar mai mult decât pe oameni, dar fără să exagerez. Am avut la un moment dat în casă o întreagă menajerie: o familie de cokeri, un motan, o familie de broaște țestoase, o familie de Agapornis, un papagal și pești. Era ca și cînd aș fi avut o casă plină de copii de care aveam grijă să aibă tot ce le trebuie și pe care îi iubem, pe fiecare în parte. Erau pur și simplu membri ai familiei, niciodată considerați „de decor” – așa cum fac din păcate mulți – iar asta nu era deloc foarte ușor, pentru că însemna zilnic un timp din viața noastră, pe care era obligatoriu să îl dedicam lor. Dar o făceam cu drag și cu responsabilitate. Era o atmosfera minunată la noi, înconjurați fiind de atâtea suflețele care ne iubeau și le iubeam, și cu care comunicam permanent. În casă, era iubire dar și disciplină. Fiecare avea locul lui și obișnuințele lui, după personalități și toată lumea le respecta. Partea dramatică a fost atunci când au început să ne părăsească fie de bătrânețe, fie de boală, deși am făcut fără reținere, tot ce se putea ca să se însănătoșească. Ultimii care ne-au părăsit au fost cățelușii. Fiecare dine ei, au plecat în altă lume, după 17 ani de conviețuire. Ne-au rupt efectiv  sufletul, pentru că în toți acești ani am fost  permanent nedespărțiți și la bine și la rău. Cu mici excepții, am fost cu ei oriunde ne duceam, în concedii, în excursii, în vizite, peste tot unde puteam merge împreună, iar unde nu puteam, renunțam să mai plecăm, fără regrete. Sunt multe de spus despre accești minunați prieteni urecheați pe care i-am avut, deosebit de cuminți, de ascultători, de inteligenți și de afectuoși, care ne-au încântat și ne-au oferit iubirea și atenția lor necondiționată, atâția ani din viața noastră. Pe ultimul dintre ei, cățelușa, am pierdut-o la începutul acestei veri și încă nu m-am obișnuit cu lipsa ei. Ca să-i înlocuim cu alți căței, nici nu se pune problema. Copii pe care-i pierzi, nu-i poți înlocui cu alții. În schimb, în memoria iubirii lor, pentru că sunt atâtea animale schingiuite și chinuite de niște nemernici de semeni de-ai noștrii, tocmai am făcut transferul acelui procent de 3% din veniturile Biroului de arhitectură pe care-l am, Asociației Kola-Kariola, unde niște oameni inimoși salveaza toate animăluțele abandonate, rănite și bolnave de care se ocupă cu multă dedicație, salvându-le din mâna unor bestii umane. Îi urmăresc demult pe Facebook și este incredibil tot ceea ce au reușit să facă pentru sărmanele suflețele nevinovate. Dar această îndeletnicire, știu că costă nerușinat de mult, așa că au nevoie de fonduri!  Odată, un veterinar căruia i-am plătit o ecografie pentru cățelul meu, mai mult decât am plătit o ecografie pentru mine, mi-a spus: „Doamnă, să-ți permiți un animal, e un lux, deci costă!”. Cam atât despre oameni și animale…

Gabriela, soțul ei Dan și cei doi patrupezi

Ce consideri tu cu adevărat important în viața asta?

Să iubești, să ai Credință, și să fii mereu conștient că trebuie să lași neapărat o urmă frumoasă, la  trecerea ta prin această  viață.

Ce sfaturi ai pentru tineri?

Care din tineri ascultă sfaturile unora care au trecut demult de vârsta tinereții? Le-aș spune să aibă grijă permanent să construiască in ei acel Om în care să poată avea încredere toată viața, pentru că încrederea în tine te ajută să devii puternic și să reușești în orice.

Îti place sa iesi cu prietenii de-o viață la o cafea. Am văzut asta. Iubești Bucureștiul și ce oferă el? Îi mai gasesti identitatea? Chiar. unde îți place cel mai mult să savurezi o cafeluță cu aroma de București de altadată?

Sunt un om foarte sociabil și extrovertit, motiv pentru care am mulți prieteni lângă care mă bucur întotdeauna să fiu cât mai des am ocazia,  dar în aceeași măsură îmi place să descopăr și alți oameni interesanți, de calitate și spirit pe care să-i ascult, cu care să discut, să glumesc, și în apropierea cărora să-mi doresc să fiu cât mai mult, iar lucrul ăsta necesită un loc în care să putem sta liniștiți împreună, la o cafea, la un ceai, la un cocktail sau un croissant și de preferință într-o atmosferă cât mai plăcută. Și pentru că lucrul ăsta îl fac destul de des, n-aș putea spune totuși, care este locul preferat. Oricum pentru mine, el trebuie să fie undeva în Centru, în zona Universitații cu precădere sau în Centrul Vechi. Personal îmi place foarte mult, Cafeneaua Librăriei Cărturești, deschisă  de curând la parterul Facultății de Arhitectură, care functionează chiar într-un patio – o curte interioară –  din incinta Facultății, și asta pentru că Facultatea a rămas pentru mine, cel mai drag loc din București. Dar mai sunt și altele în care am poposit și m-am simțit bine: Paul, Capșa, Edgar, Jos Pălăria, Newton Cocktail Bar, Verona etc. Important pentru mine este să fie o cafenea undeva în Centru care să aibă atmosferă relaxantă și cafea bună. Deloc întâmplător, fiecare din aceste locații sunt în case și locuri speciale care încă mai dau identitate orașului. Pentru mine, oricum acea zonă va avea oricând parfumul ei, pentru că acolo am locuit în prima parte a copilăriei, apoi tot acolo mi-am petrecut cei mai frumoși ani ai tinereții mele. Da, iubesc Bucureștiul în care am înflorit pe lumea asta.

Cafeneaua Cărturești

Am vazut că îți iubești meseria în continuare. Te năpădesc sentimente când treci prin fața facultății de arhitectură? Te întreb, pentru că, eu când trec prin dreptul facultății mele de medicină, mă văd în continuare în halat alb alergând de la un amfiteatru la altul și chiar dispar în ceața anii care s-au scurs. Simt o durere fizică.

Despre Facultatea de Arhitectură, în afară de faptul că este un Tabu pentru mine, nu mai am ce să spun. Din ceea ce am descris până aici, reiese deja acest lucru. Am scris despre ea în toate romanele mele, am gravitat permanent în jurul ei, practic de mica până în ziua de azi. O port permanent în suflet, o iubesc și n-am rupt niciodată legătura cu ea.  M-am născut chiar lângă ea, am privit-o zi de zi în copilăria mea, m-am botezat în Biserica de sub ferestrele ei, am învățat șase ani chiar în sufletul ei, după 2000, patru ani am fost asistentă acolo, apoi Matei este acum acolo, prelungindu-mi prezența alături de ea. N-a lipsit nici o clipă din sufletul meu, am trăit permanent cu ea în mine însămi și consider că am fost un om ales că am putut avea o asemenea meserie frumoasă, complexă, și rafinată și că m-am construit între zidurile ei. Îi datorez în mare parte, tot ceea ce sunt eu astăzi.

Fiul Gabrielei, Matei

Ce ti-a ramas de facut? Ce îți dorești cu ardoare să ți se mai întâmple?

Probabil că mai există încă multe de facut dar în acest moment  eu mi-am îndeplinit obiectivele. Vom vedea ce va trebui să mai fac. Cu ardoare însă, în acest moment nu mai îmi doresc decât să fiu sănătoasă la trup, la minte și în spirit și toți ai mei cei dragi să fie la fel. Și-mi mai doresc să pot scrie mai departe cu plăcere despre cât mai multe din cele care așteaptă să fie spuse și altora. Și bineînțeles, îmi doresc cititori mulți care să aștepte  cu nerăbdare să citească ce le scriu eu.

Gabriela și Matei

Îți doresc ce îmi doresc și mie. Să avem o viață de calitate, să nu ne plictisim, să ne bucurăm de fiecare adiere de vânt sau miros de iarba cosită, să admiram natura cu tot ce are ea, să iubim și să iertăm. Îți dorești și tu cam tot asta? Ai planuri mai ambițioase?

Deja tot ce dorești tu pentru amândouă sunt planuri ambițioase. Eu mă rezum deocamdată, doar la atât. 

Ai povești de viață pe care vrei să le spui încă? Desigur. doar nu ne vom opri așa de repede…

Abia sunt la început, cum să mă opresc aici ?  😉 Dacă m-as lua după tata care a plecat de lângă noi la 90 de ani, aș putea să mai am în față încă 20 de trăit și de făcut tot felul de lucruri neașteptate. Poate devin și sculptoriță, așa cum mi-am dorit. Neștiute sunt cărările vieții, nu-i așa ?

Gabriela și colegi arhitecți

Sper ca v-a placut această femeie minunată care își trăiește viața frumos și complet. O veți cunoaște mai bine din cărtile ei pe care vi le recomand.

Multumesc draga Gabriela, îți doresc să rămâi fermecatoare și să îți bucuri oamenii dragi cu personalitatea ta complexă!

Share this story

2 thoughts on “Arhitecta și scriitoarea Gabriela Stanciu Păsărin ne răspunde la întrebări”

  1. Gabriela Pasarin

    Mulumesc fetelor că v-ați gândit la mine ca la o persoană așa de împortantă! Minunat a ieșit! Nu mă asteptam să arate chiar așa de complet și complex! Profesionist făcut totul! Bravo Anca, succes să ai mai departe și în toate cele!

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

error: Content is protected !!